Capitolul I- Dragoste la prima vedere
Știi farmecul accentului britanic în orice altă țară decât Marea Britanie și în orice film cu un băiat rău care vrea să conducă lumea?
Trebuie să înțelegi că pentru o bucureșteancă, accentul ardelenesc are același efect. Nu? No…pentru mine a avut. Accentul și mâinile lui.
Fix ca cele ale unui băiat rău care vrea să conducă lumea. Cei 17 ani pe care îi aveam trăgeau fiecare de mine și urlau că așa ceva nu au mai văzut și cu siguranță nu o să mai vadă. Singura reacție logică era, normal, să trec la a… …mă îndrăgosti.
La Brăila, de un clujean. Căruia i-am spus că mă cheamă Cătălina, deși primul meu prenume e altul. Dar pentru el am fost Cătălina și poate de asta sunt și azi cine sunt. Dacă nu aș fi azi cu el, aș râde cu lacrimi de începutul ăsta, pentru că seamănă cu cel mai mare coșmar al profesorilor care însoțesc tineri hiperactivi hormonal în tabere, dintotdeauna.
Tocmai faptul că stau acum cu un inel pe deget îmi dă autoritate când spun că noi nu căutam distracția trecătoare. Numai distracție nu a fost în acel prim an de relație la distanță, între doi elevi de clasa a 12-a. Timpul ne-a schimbat și pe noi.
Avem un șir de fotografii din fiecare an care a trecut de atunci. Iar șirul începe cu doi copiii îmbrăcați în alb și negru, care se țineau în brațe la 24 de ore de când s-au cunoscut, din 10 iulie 2003.
A doua zi, după ce am evadat de lângă profesorii noștri și ne-am luat …-adio cred că era – am plecat fiecare spre casa lui.
Cluj și București, 500 de km de Vai, nu se poate! În ziua de azi pare SF să zic așa ceva, dar eu nu aveam telefon. Și nici adresa mea nu i-am lăsat-o. Na, treci peste asta, soartă!
S-a descurcat. A aflat numărul de telefon al prietenei mele și cum am ajuns acasă de la Brăila, m-a sunat. Prietena mea a facut drumul de la ea la mine în timp record. Și tot în timp record îmi spunea și el că mă iubește. Nu chiar în timp record pentru un adolescent complet sănătos, reușeam și eu să respir. Nu îmi venea să cred.
Motiv pentru care, la Bușteni, în tabără, ghemuită în pat, într-o cameră cu alte 3 fete, la 3 zile după ce ne-am despărțit, îi scriam, curajoasă și, credeam eu, matură: “nu e ceea ce vreau, dar sunt pornită să te conving ca nu poți iubi pe cineva în 2 zile, nu o poți păstra mai mult, că cineva întotdeauna suferă. “( Scrisoarea 1, 14 iulie 2003, Bușteni) Te întrebi de ce ziceam asta sau cum am ajuns de la asta la a fi împreuna? Nu e întrebarea care trebuie. Ce conteaza e cum a reușit el să îmi schimbe părerea.
Capitolul 2 – Cum am salvat de la insolvență Poșta Română și CFR-ul
Optimismul l-am învățat de la el. A fost primul meu profesor de dezvoltare personală. Mă vedea crescând și ne corectam unul altuia standardele sau dezamăgirile. Mai ales când lucrurile păreau imposibile. Și am avut încredere.
Pentru că și el avea încredere în noi. De ziua mea mi-a trimis flori, dar nu așa cum o face OMV sau Magnolia pentru tine azi. „Scuze că nu pot să-ți trimit trandafirul colorat, dar nu am imprimantă color.”(Scrisoarea 2, august 2003)
Reușeam prin scrisori să aflăm cine suntem. Dar închipuie-ți ce greu e să încerci să condensezi atâta informație, întâmplări și gânduri în câteva rânduri care vor fi citite doar peste 7 zile. Asta dacă le primeai. Exista și șansa să se piardă, să se uite, să se trimită în alte părți. „Cănd veneam spre casă mă gândeam cum să fac să primesc scrisorile. Am fost la Poștă să întreb.
Ți-au găsit două scrisori și mă gândesc că poate săptămâna viitoare o primesc și pe a treia. Mi-au venit tot felul de gânduri: dacă mi-a luat-o vreun vecin, dacă o fi fost ceva poștaș mai curios?” (scrisoarea 5, septembrie 2003)
Dileme reale, mai profunde, cred, decât lipsa de WIFI. Nimic nu poate înlocui sentimentul ăla de a deschide plicul și a citi cuvinte de dor. Un mail îți oferă un preview. Dar o scrisoare îți dă o altă viață. Câteva minute pleci în altă lume. Ai ceva sub degete și tot ești neputincios. Pentru că ești curios, așa că alergi spre ultimul rând:
„Aștept scrisoarea ta, sunt curioasă ce ai putut scrie în 5 pagini. Sunt foarte fericită că iubitul meu mai are lucruri să îmi scrie după 7 luni și că e atât de harnic încât să o și facă.” (scrisoarea 25, februarie 2004)
Dar cand ajungi la final, rămâi speriat, pentru că orice ar scrie în rândurilea alea, nu poși să dai Reply instant. Dădeam în schimb PS-uri și PPS-uri, atâtea că și Eminescu se tăvălea sărmanul în mormânt. Era un mod de comunicare. Ceva de făcut în zile lungi când nu eram împreună. Drumuri până la Poștă, până la librărie după hârtie și zâmbetele conspirative ale celor care ridicau scrisoarea de la poștaș și mi-o dădeau cu un comentariu atașat. Fiecare scrisoare era un pas spre viitor.
Merita să ne trezim dimineața, aveam ce aștepta. Tot așteptam. Trăiam și așteptam, sau mai bine spus așteptam și aveam impresia că trăim. Asta am făcut toată clasa a 12-a. Pe lângă comentarii literare și teme și rezolvarea subiectelor de la Bac, scriam ce simțim cu 7 zile în urmă.
Au fost 520 de pagini care într-o zi vor sta condensate într-o carte, așa cum sunt, jumătate scrise de mână pe diferite tipuri de foi, jumătate scrise la calculator, pe același tip de A4.
Din august 2003 până la ultima călătorie cu trenul din 7.07.2004 noi eram inspectori de calitate pe vagoanele ruginite ale CFR. Am văzut în total 30 din 2.335 câte avea compania atunci.
De rapid și de intercity, de noapte sau de zi. Cu plecare spre Cluj sau spre București Nord. Și cu siguranță nu biletele pe care le cumpăram noi din alocații au fost motivul pentru care CFR au fost iertate de datorii. Sunt 99% convinsă că motivul au fost despărțirile noastre de pe peroane. Spun doar că atâtea despărțiri ne-au făcut să ne dorim lucruri diferite de la viitor, diferite față de alte cupluri aflate la început.
El aștepta lucruri banale. “Mi-ar plăcea să mă duc măcar o dată la gară cu tine și să mă întorc tot cu tine. Nu pentru ca unul dintre noi să plece, ci pentru a lua sau conduce pe cineva.”
Și astăzi avem nopți în care mergem în plimbare până la gară și ne întoarcem împreună, doar așa. Eu visam lucruri simple. „Am visat că eram pe tren și un bătrânel ne întreba ce facem la școala. Apoi a spus ceva curios, că părem cam tineri să fim căsătoriți.”
Eram în clasa a 12-a pe când aveam visele astea și chiar numai ideea de căsătorie era ceva tabu. Ce zic eu? Și ideea de a face drumuri hai hui prin țară, când ar trebui să învățăm, era tabu. În aprilie decideam ca voi da admitere doar la Cluj și ultima lui scrisoare prevedea viitorul. „PS: Nu uita să mă aștepți peste o lună și o săptămână, să vin să te aduc “acasă” „ Așa a făcut. Am venit împreună spre Cluj în iulie 2004 și de atunci nu am petrecut mai mult de 2 săptămâni separați.
Capitolul 3 – Hai să ne căsătorim … de 3 ori
De când am ajuns la Cluj, am devenit o entitate ce respira și trăia ca un întreg. Prima căsătorie a fost una fictivă, din acelea pregătite de centrele comerciale pentru Valentine’s day. Dar a contat intenția. A doua oară, plănuiam o nuntă pentru 7.07.2007, pentru că 7 era cifra noastră norocoasă. Nu ne-am casatorit.
Nu pentru că ne-am certat sau răzgândit, ci pentru că timpul, așa cum a fost întotdeauna puțin pentru noi, a continuat să ne fie mai mult inamic decât prieten. Așa a venit și a trecut 2007.
Peste încă doi ani ne mutam împreună doar noi și ne întrebam , glumind, dacă nu cumva după 6 ani împreună, tocmai hainele lăsate pe jos vor fi motivul certurilor noastre. Nu au fost.
Dar 2009 a fost anul întrebării. Nu a pus-o cu un genunchi jos și nici eu nu am răspuns cu lacrimi în ochi. Poate era numărul de ani dintre noi, poate era lipsa noastră de interes pentru un cadru formal care să ne spună că suntem o familie. O simțeam deja și părea de ajuns, chiar dacă părinții începeau deja conversațiile cu Și pe când nunta?
Așa, într-o seară la biliard, dintr-o glumă, el a întrebat când pică 10.10.2010. Pentru că și 10 era numărul nostru. În 10 ne cunoscusem. Am consultat calendarul. Era duminica.
Și el a spus bine, atunci facem nunta. Și eu am zis bine, facem nunta.
Am invitat familiile și cunoscuții cu textul: “Concubinajul nostru se termină în ziua pe care părinții noștri au așteptat-o 7 ani. Vă invităm să fiți martori.”
Așa se scrie o poveste de dragoste. Diferit pentru fiecare, dar cu un pic de durere de inimă, ca să știi că trăiești, cu ceva lacrimi, ca să știi că merită, cu multe cuvinte, ca să simți cât contează și cu multe zile cu zâmbete, ca să nu te îndoiești niciodată ca dragostea e totul.
Și peste ani, o să zâmbim citind povesta. Pentru că mereu vom fi noi doi, iar drumul nostru e al nostru, de la tren… la trenă.
PS:Vrei să îți scrii și tu povestea? Ca dar special, album, invitație sau amintire. Contactează-mă la 0762.638.680 sau catalina@consultant.com
PS: Susține-mă cu un like pe pagina de FACEBOOK BUSINESS dacă îți place ce am lucrat și pentru viitoare proiecte din Portofoliu și modele despre CUM să scrii și tu diferite lucruri. Dacă vrei să scriu pentru tine, ne auzim pe unul din canalele de mai jos.
Contact pentru content writing!
Te-ar mai putea interesa:
– O&M’S LOVE STORY: AU DANSAT MURDAR, DAR LE-AU IEȘIT PAȘII
– A&A’S LOVE STORY: DE AZI, DOAR ÎN DUET!-ZIAR DE NUNTĂ
– C&D’S LOVE STORY:LEGENDA ADUNĂRII CIFRELOR CU AROMELE VIEȚII
Cătălina, în cuvinte etc. Zi inspirată! 
