
De fapt tu nu te temi de ziua de luni. Nici de soare, nici de șeful tău, de ridurile de lângă buze sau de idiotul din intersecție care conduce de parcă e posedat. Ne naștem doar cu două frici, programate în noi de ani și ani de evoluție. Dar ne place să ne mințim.
Contrar la ce aș fi crezut, niciuna dintre temeri nu e cea de moarte. Cumva, ADN-ul nostru știe că timpul e finit pentru noi. Și a acceptat asta. Dar nu îi place să fie luat prin surprindere.
Așadar, teama de cădere și cea de zgomot rămân gravate pe interiorul ființelor noastre, ca avertizări de la începutul timpurilor. Tot restul e inventat în urma diferitelor experiențe care ne marchează amintirile subconștiente.
Tocmai de aceea suntem, ca oameni, extraordinar de paradoxali:
Cu greu putem trece peste teama de păianjeni, deși sunt în lumea noastră de când am început să existăm, dar avem extraordinarul curaj de a merge împotriva firii și de a ne scufunda într-o lume tot mai zgomotoasă. Ne punem căști care fac imposibil instinctul de autoconservare, căutăm locurile care urlă de viață (ca Untold)și ne vorbim tare, destul de tare încât parcă să ne ținem la distanță unii de alții.
Iar FRICA DE CĂDERE, o sfidăm zâmbind. Căutăm senzațiile tari, pentru că poate suntem o rasă rebelă. Ce a făcut americanul Luke Aikins, sărind din avion FĂRĂ PARAȘUTĂ, sfidează chiar și înțelegerea multor amatori de extrem.
Ce ne face să ne răzvrătim? De ce căutăm să umblăm pe marginea unor instincte care ne sunt date să ne protejeze? Pentru că ne-am pierdut? Pentru că vrem să ne știm limitele? Pentru că altfel nu simțim că trăim?
Oricum ar fi, paradoxul din noi vine când, deși ignorăm fricile de bază, ne inventăm povești bizare, de temeri absurde, în care apoi credem cu desăvârșire.
Eu mi-am inventat teama de respingere. Undeva când eram mică, felul meu de exprimare mi-a adus pedepse și izolare. De atunci îmi inventez scuze legate de ceea ce scriu, ezit pană la a scrie și mă ascult în minte înainte să vorbesc. Cumva, numai sunt eu când fac asta. Așa că lupt constant cu teama asta care e ca o dependență. Iar primul pas e să o recunoști ca minciună pe care tu ți-o spui.
Dacă putem trece peste frici scrise în celulele noastre, atunci într-adevăr putem trăi viața, zilele de luni, discursurile în fața mulțimilor, interviurile de angajare, pozele cu 2 like-uri și criticile ținând minte doar atât: Ce nu te omoară…
Ne e scris să fim curajoși!
PS: Dacă îți plac poveștile, versurile și celelalte cuvintele etc. pe care le scriu, susține-mă cu un like pe pagina de facebook. Promit că o să te fac să zâmbești.
Și dacă vrei să îți scriu povestea, contactează-mă la 0762.638.680 sau catalina@consultant.com
Zi inspirată,