Ale & Adi's LOVE STORY - Catalina Gal

După un scenariu original scris de Coincidenţă şi Soartă

Noi suntem…înainte de toate noi, iar mai apoi Ale şi Adi. Cu „şi” între numele noastre, cu +, dar şi cu -, pentru că nu ne e teamă să fim doi, deşi de când suntem NOI, suntem un întreg.

A deveni un întreg nu include super glue, bandă adezivă sau aceeaşi încăpere.

Deşi scena shakespeariană a balconului este ingredientul recurent în povestea noastră şi se adaugă constant la fiecare 15 ani, nu este secretul din NOI. Secretul constă în presărarea accidentală a întâlnirilor programate de destin, care pot fi foarte bine puse într-un scenariu denumit “Primele 50 de întâlniri când n-am ştiut că exişti”.

Scena 1, povestea Alexandrei:

Când am ţinut minte peştii, dar nu şi pe Adi. Balconul era cel al unui apartament din cartierul Astralis din Zalău, unde locuia dădaca noastră. Dacă am zis DADA atunci, probabil vroiam să spun TATA sau DĂ-DA-CA.

Scena 2, povestea lui Adi:

Eu tot gravitam, fără să ştiu, în jurul lui Ale. De data asta la Ciupercă. Nu ca să o întreb ceva şi să îmi răspundă DA, ci poate pentru că avea păr numai bun de tras sau jucării numai bune de împrumutat, ca orice alt copil de la cămin.

Scena 3 din amintirea Alexandrei:

Când Adi zicea un DA hotărât şi plin de poftă doar prăjiturilor mamei mele, dar pe mine nu mă vedea, ca doar nu apăream în vitrina cofetăriei. El continuă să spună da prăjiturilor, dar a fost mult mai fericit când a auzit DA-ul meu.

Scena 4 până la scena 49:

În patru ani de liceu s-au lovit unul de altul, au învăţat aceleaşi lucruri, au ascultat acelaşi clopoţel şi au spus DA doar când se mai marca un gol la sport sau se făcea prezenţa. Cum şcoala nu a organizat un concurs de „oameni sortiţi să rămână împreună” , au trecut iar de la liniile paralele şi limbajul binar la drumuri separate şi tăcere absolută.

Scena 50, în viziunea lui Adi:
Când, în Verona, eu nu am fost Romeo şi nici Ale nu a fost Julieta, dar mai bine aşa, că depăşisem deja vârsta şi mai eram şi plini de viaţă. Şi de spus am spus mai mult Nu, pentru că deşi aveam prieteni comuni şi coincidenţele se adunau, noi nu ne cunoşteam. Şi nici nu am ars ca cei doi îndrăgostiţi italieni, consumaţi de pasiunea dragostei la prima vedere. Dar am mâncat o pizza bună.
După „Primele 50 de întâlniri când n-am ştiut că exişti”…povestea se schimbă.
Scena 51, în cuvintele Alexandrei:
Alt film, parcă altă viaţă, când eu merg la interviu şi el e acolo. Şi nu e un necunoscut dar cum i se văd doar ochii de dincolo de monitorul calculatorului, eu îi văd şi sunt mari. Şi Adi devine EL, nu doar un fost coleg de dădacă, liceu, cămin şi oraş, dar mereu necunoscut. Adi cu ochii parcă de caramel prinde formă în poveste şi…da, asta a fost pentru mine „prima scenă”.
Scena 52, povestită de Adi:
Este o compilaţie de încercări de a o convinge pe Ale să spună DA unei ieşiri în oraş, DA unui potenţial viitor, DA începutului poveştii noastre. Scena asta e cea a dansului, sau o mai bună comparaţie, cea a unui meci amical, în care ambele echipe joacă pe teren propriu, dar orgoliile sunt mari şi totuşi meciul trebuie să se termine la egalitate. Iar Ale a acceptat şi m-am bucurat, ca un adult de ziua copilului, pentru ca în 1 iunie 2012 Ale devenit parte din echipa mea de 1. Şi am fost doi.
Scena principală
Când doi oameni devin NOI, pentru că DA a fost DA chiar dacă Paris nu are DA în componenţă şi nu era DA de la DA-DA-CĂ. Era DA de ziua îndrăgostiţilor, DA de viitor, într-un scenariu pe care începeam să îl scriem zâmbind înapoi la toate momentele când existam dar separat şi parcă nu atât de intens.
Scena toastului o scriem azi, 7 septembrie, alături de oameni dragi, parte a poveştii noastre şi părtaşi la coincidenţele care nu ne-au adus împreună timp de 20 de ani dar…totuşi ne-au adus.