Ce naiba poate să fie incitant la a urmări pe cineva cum dă cu un băț în niște bile, după niște reguli ciudate?
Asta m-am întrebat prima dată în 2009 când, în lipsă de Formula 1 (asta e altă poveste) și suferind de ceva răceală, cred, am lăsat televizorul să meargă pe Eurosport câteva zile.
Nu înțelegeam nici regulile, nici scopul, nici calculul scorului la snooker. Mi-am dat doar seama că nu e biliard. Dar am avut respect pentru ținută și pentru sentimentul că gentlemanii joacă snooker.
După câteva meciuri am înțeles sistemul de punctare. Nu prea conta, era cineva acolo să le numere. După alte câteva frameuri, am început să văd că bilele seamănă cu niște bomboane și lucioase și delicioase (probabil aveam febră) și după încă ceva ratări am înțeles că scopul nu e neapărat să bagi bila în gaură.
De fapt, în cele din urmă, am ajuns să mă uit la snooker fie pentru geniul unora de a purta un război fulger (vezi Ronnie The rocket O’Sullivan),fie pentru geniul altora de a duce un război de uzură (vezi John The wizard Higgins).
Bun, pe scurt, sportul ăsta m-a fascinat pentru că reușea să mă adoarmă. Deși la mulți e invers, și ce te adoarme e un big No no, la mine așa e totul, de la sporturile pe care le urmăresc, la cărțile pe care le citesc, la soțul pe care îl am. 🙂
Deși te poate adormi, ca un cântec de leagăn presărat cu sunete de poc, poc, loviri satisfăcătoare de bile, liniște și zgomot, s-a dovedit în diferite rânduri că poate scoate la suprafață trăiri de fan înfocat.
Nu de puține ori am aruncat perne, am bătut canapele, am strigat în zadar la televizor, când, pe rând, fie bila nu intra, fie nu se așeza unde trebuie, fie lovea ce nici în ruptul capului nu mă gândeam că va lovi, fie nu lovea nimic.
Dacă nu ai avut tangențe cu sportul ăsta, poate te va atrage după ce îl vei urmări pe Ronnie. Sau pe tânărul Trump, care a făcut schimbarea de gardă. Dar Ronnie e cel pentru are mulți s-au convertit la snooker, mai ales că România a aflat târziu de acest sport. La fel și eu.
Dar eu am început cu bărbia lui John Higgins, și cu sprâncenele lui concentrate. Are un stil care mă amețea. O determinare incredibilă, și poate trece așa ușor de la un stil lent, de luptă, la un timp de 14 secunde pe lovitură, care e incredibil.
Așa cum mai târziu m-a amețit stilul de gheață, dar totuși atitudinea de bunic a lui Steve Davis,
stilul ambidextru și nebun al lui Ronnie, care uneori nici nu așteaptă să i se așeze bilele înainte să lovească,
lovitura ciudată a lui Mark Williams, stângaciul,concentrarea multiplului campion decăzut apoi Stephen Hendry, felul în care se distrează la masă toți.
M-a captivat sportul ăsta pentru că, dacă nu știai, numele de snooker vine nu de la victorie, ci de la luptă. Snooker este poziția cea mai grea din acest sport în care se poate găsi cineva.
Este o luptă a îndemânării, victoria depinde de strategie la fel de mult cât depinde de îndemânare. Și sincer, a vedea cum cineva repetă o lovitură din snooker de 6 ori și tot își păstrează calmul e o lecție în sine.
În 2009, când Higgins revenit de la a fi condus în două rânduri la a câștiga campionatul, mi-am declarat favoritul. Mai aveam puțin și îmi făceam tricou de suporter. Apoi i-am urmărit meciurile cu nerăbdarea unui fan care simte că își transmite concentrarea către masă.
Snooker-ul pentru mine înseamnă disciplină, plănuire, un război mental, răbdare și concentrare. Adică tot ce caut să dezvolt în mine. E o frumusețe neînțeleasă în luciul bilelor roșii, scoase la sacrificiu, în bila neagră care înseamnă atât de mult, în cifra 147, în expresia snooker chinezesc, în ascunderea bilei, în strângerea de mână.
O frumusețe care, dacă îi acorzi 3,4 ore, poate să devină o plăcere. Și poate, la fel ca mine, o să mergi la o sală, o să cauți masa de snooker, nu cele de biliard, o să așezi bilele vechi pe verdele denivelat…și o să fii și mai impresionat după ce realizezi că, ai de capu meu, ce greu e. 🙂
Rămân cu privitul. După ce John Higgins şi Ken Doherty au fost la Cluj, ca să ne arate cum se simte emoția unui potențial 147, Steve Davis şi Jimmy White, Stephen Hendry și Ronnie vin la Bucureşti, în 2-3 aprilie – Detalii aici sau 22 mai, generația mai tânără de jucători, cu Trump, Selby, Robertson și Murphy: detalii Aici.
Iar Eurosport sper să transmită din nou Campionatul mondial 16 aprilie-2 mai.
Concluzia: Dacă ai probleme de somn sau de concentrare, de motivație sau de concepere strategie, îți propun acest sport. Merită.
PS: Și îmi mai place pentru că respectul jucătorilor, de la atitudine la ținuta standard, este reflectat și în public. În sală e liniște și respect. Iar asta se simte, în mod ciudat, la fel ca agitația de la un concert.
