E vineri. Poate în alte vremuri, asta însemna că azi alergi, supravegheată cu calm de ochii lui, să îți găsești rochia perfectă de bal. Pe care, bineînțeles, nu poate să o vadă, pentru că altfel ai strica intrarea grandioasă și apariția în capul scărilor, lucru care l-ar dezarma și l-ar face să înțeleagă, din nou, ce norocos este.
Ei? Tu la te gândești azi când spun bal? Eu una, la același lucru la care mă gândeam și când eram mică. Scena de mai sus e un mic exemplu. restul…
Când aud Bal, mă gândesc la săli care fac din mine, în același timp, cel mai mic lucru, dar și centru universului. Mă gândesc la luminile magice din sala de masă de la Hogwarts, la o podea în care, timidă, ți re reflectă imaginea destul cât să știi că exiști, dar nu destul încât să crezi că asta e chiar realitatea.
Îmi închipui mâna lui, are mă sprijină când cobor din caleașcă/mașină/elicopter, drept pe covorul roșu. Și între alte sute de oameni ca noi, nu mă pot sătura de frumusețea oamenilor, a atmosferei de anticipare și mai ales, de felul în care, ca un cavaler, el îmi înnoadă mâna la brațul lui.
Nu știm pe nimeni, dar ne zâmbim între noi, bărbații se înclină discret, iar doamnele își pleacă, delicat, capul, ca un bun venit într-un vis în care toți sunt complici, și parcă orice ridicare a vocii sau orice mișcare prea abruptă, prea brutală, ar încheia totul, și nimeni nu vrea asta.
Sala mare în care suntem primiți are roșu, și galben și șampanie. Dar sus, pe scări, e intrarea spre adevărata experiență a unui bal. Intrarea în sala de dans.
Iar acolo sus, ca un ghid, ireproșabil îmbrăcat și cu un chip care te încurajează, știind parcă de sentimentul din stomac, e cel care vă face intrarea. Zâmbește și își caută bilețelul pe care e descrierea voastră.
Vă rog să întâmpinați acum cu cuplu care trăiește în cuvinte. Doamna X, escortată de Domnul X, 13 ani de căsnicie și, spun ei, o poveste pe care o dansează la fiecare bal. Dansul lor, Second walt -Dmitri Shostakovich.
Necunoscuți aplaudă, tineri și bătrâni, așa cum și noi vom aplauda următorul cuplu. Încă puțin și orchestra din partea îndepărtată a imensei săli vă deschide dansul cu primele acorduri. Iar cuplul de bătrânei pe care îi saluta toată lumea la intrare și care a ciocnit cu noi toți, gazdele serii, alese de anul trecut, vor face primii pași.
Și tu tot așa îți închipui un bal?
Porți, în funcție de personalitate, o rochie
Elie Saab sau Alexandre Vauthier
asortată cu pantofi Christian Louboutin, potriviți pentru dans.
Și oriunde te uiți, e grație și fericire.
Valsul live e magic. Te confunzi, în acorduri ce tresar din toate direcțiile, în acustica sălii, printre alte sute de figuri care încet, încet, devin aer sau foc.
În pauze, când îți tragi sufletul, scoți din mica poșetă legată de mână cărți de vizită și primești cărți de vizită, ca în timpurile vechi, când acest gest însemna de fapt că îți faci cunoscută prezența. Povestești cu alte cupluri despre bucuriile vieții, despre ce înseamnă un bal și despre cât de multe spune despre tine felul în care trăiești o noapte de muzică clasică. Admiri oamenii doar pentru eleganța lor, auzi cum ei își exprimă dorința ca un asemenea bal să devină o tradiție. Ești de acord. Și revii la dans, ținută de mână și condusă peste podeaua plină, dar care, ca prin minune, oferă loc pentru toți.
Ei, așa văd eu un bal. Dar realitatea, îmi pare rău să spun, nu e asta. Legat de unele subiecte am avut mereu o atitudine mai naivă. Dragostea, dansul, scrisul și eleganța sunt câteva domenii în care nu am putut primi păreri din afară și mereu le-am văzut printr-un filtru personal. Nu e indicat, pentru că riști să fii dezamăgit dacă realitatea nu se ridică la nivelul idealului.
Așa și cu balurile. Astăzi, în România sunt, pe lângă impropriu denumitele Baluri ale elevilor și studenților, trei evenimente de acest fel.
Balul de la Timișoara
Balul de la București
Și Balul Operei de la Cluj
Ultimul, chiar în orașul meu. Întrarea în clădire e minunată. pe scări acoperite cu roșu imperial. foaierul e minunat, pe scările din interior multe cupluri s-au fotografiat în ținută de nuntă. Dar aici se opresc asemănările cu visul meu. Nu știu de celelalte locații, dar la Cluj nu se valsează. Balul e ca o ieșire la film, doar că pe lumină, ca să vezi și să fii văzut, să-ți faci câteva selfie-uri, să nu cumva ca statutul să îți fie ignorat. De dansat ar fi imposibil în tocurile de peste 12 cm, unele rochii împiedică și mișcarea, darămite dansul, iar socializarea se face pe bază de interes, nu de apreciere. Eleganța domnilor pare că va rămâne doar în visele mele, la fel ca și delicatețea doamnelor, la naturalețea conversațiilor și aprecierea frumuseții interioare a celor din jurul tău, făcută pe baza mișcărilor.
Așa că, fiind una din momentele alea în care preferam să nu știu, la fel ca momentul în care aș fi preferat să nu aud niciodată de efectul de placebo, balurile nu mai sunt ce erau, nu sunt ce spune Jane Austen, sau Disney sau Sailor Moon. Balurile sunt vise de-ale mele, pe care, într-o zi, dacă mă voi afla în poziția necesară, promit să le aduc la realitate.
Oricum, nu totul e pierdut, pentru că, măcar o dată, am trăit visul, și cred că în zilele astea, e mai mult decât puteam cere. Așadar, cu mare drag și mândrie, aici este începutul balului meu.
