*reading time: 3 min
La doi ani după ce a fost postat, am găsit clipul unei piese care explică mai bine decât m-aș fi gândit să o fac eu jobul de asistent într-un domeniu care azi are în țară poate doar o mână de astfel de oameni. Dar numărul crește. Din păcate, cu cât crește popularitatea unui domeniu, scade realul interes al celor care îl practică. Dar hai să o iau cu începutul și să vă spun cum vede lumea omul de lângă un photobooth.
Cuvintele piesei spun așa:
It’s getting late for me
But it’s too early for you
I shouldn’t wait but
This one I’m not gonna lose
I see it, forever
I got my start off at 10
You give your love for free
So won’t you say it again
That this is all that you need
Can you see it?
Este descrisă cu o exactitate înspăimântătoare starea de spirit a unui asistent. Sau cel puțin, mă descria pe mine. Până începea efectiv evenimentul, eu aveam deja la activ ore întregi de pregătiri. Transport, deciderea locației, montare, test. Cabina foto era curățată, ca să strălucească, uneori cafeaua urma, în funcție de cât curaj aveam în ziua aia să cer sau cât de amabil era personalul de la locație. Mulți au fost. Și le mulțumeam, în felul meu, așa cum puteam, cu zâmbetele din poze. Tranzacțiile acelea de cafea contra poză deveneau ritualuri nescrise și îmi lipsește uneori zâmbetul conspirator al celor care ne vedeau montând: „Azi avem amintiri” își spuneau poate. Eram, până la urmă, împreună în munca asta de a urmări lumea din afară.
Alții nu au fost la fel de drăguți, dar așa e până la urmă și lumea, iar în zilele alea, locația evenimentului era un microcosmos în care trebuia să accept că voi găsi de toate.
Cu poza de test în mână, mă gândeam că urmează 8 ore de eveniment și încă 1 sau 2 până la pat. Dar niciodată nu era teamă sau nechef în spatele gândurilor.
Cum spun versurile de mai sus, așteptam ora de start ca un start de viață și mă speria lipsa de activitate. Pentru că odată pornit, aparatul înregistra ipostaze. Dar eu vedeam ore întregi de trăiri. Le trăiam odată cu ei, dar cumva din afară. Aveam uneori senzația că încalc un moment de intimitate când cineva mă privea, după un sărut pasional și roșea. Dar apoi zâmbea și trecea la următoarea poză. Nu eram alungată, făceam parte din micro universuri de 2, acceptată ca un observator de nu judecă, nu se holbează, nu râde. Doar e acolo, martor tăcut la un moment trăit ce imediat se transforma într-o amintire.
Sometimes you gotta push to start
And then we’re gonna go until the wheels fall off
Till the wheels fall off
Can’t you see it?
Videoclipul ăsta arată de ce
Da, de la apăsarea pentru Start, continuam până când, uneori, nu îmi mai simțeam picioarele. Apa era uitată pe o masă la care locul îmi era rezervat doar cu numele și mă trezeam cu echipa ce urma să demonteze. Și ce mă ținea dreaptă? Felul în care oamenii veneau și se așezau în fața aparatului. Privirea lor, planul deja format parcă în spatele zâmbetelor. Prima poză serioși, a doua poză cu ochelarii ăia, a treia așa și tot așa, mii de scenarii cu mii de actori și povești peste povești de spus la teambuilding-uri și rămase între noi și ei, protagoniștii.
Iar videoclipul ăsta le arată, în parte. Și vi le arăt și eu, ca să vedeți o mică parte din ceea ce eu și alții am trăit. Pentru că asta a însemnat pentru mine poza la secundă: adunarea de secundă cu secundă, atât de multe încât au depășit momentele grele, nopțile de probleme tehnice de rezolvat până a doua zi, diminețile pe drum spre un eveniment cu o oră de somn.
Secundele care se văd cumva în poze, dar se trăiesc altfel, pentru că în poze sunt chipuri, dar în realitate sunt povești.
-copilul mic și cuminte ce a făcut o poză și a venit lângă aparat și a stat apoi 6 ore cu mine, până când știa la fel de bine cum merge aparatul și mi-a fost asistent și oricât îi spuneam că nu e nevoie el spunea că îi place mai mult decât să stea cu oamenii mari, pentru că nu îi înțelege. Și l-am înțeles perfect, mi-a rupt inima și mi-a fost drag și eu trebuia să îi mulțumesc mamei lui, când l-a recuperat să plece, nu invers.
– prietene care arată perfect în poze, dar care înainte de sesiunea foto au stat 2 minute să se aranjeze una pe alta, cu grijă pentru cealaltă, nu egoistă, pentru fiecare și când una i-a spus celeilalte Coafura asta nu te prinde! am știut că e prietenie adevărată și le-am invidiat.
– bătrâni care arată ca în pozele din anii 70, dar care până la declanșare și poziția rigidă erau oameni calzi și timizi. Și nu o să uit cum bătrânele mereu mereu le aranjează cravatele soților și ascultă de ele, pentru că, se pare, domeniul ăsta al fotografiei la photobooth, chiar dacă e ceva nou, e tot de competența doamnei. Și apoi cuplurile de la care am învățat să nu mă mai tem de bătrânețe, care se costumau și zâmbeau și se sărutau și poveștile lor, ca aceea în care într-o excursie la Paris, pe vremea când „eram băiat cinaș și am dus-o să vadă lumea și am găsit o drăcovenie de-asta și acum poza e galbenă. Și asta se îngălbenește?” Iar eu le spuneam că nu, dar parcă regretam că nu, că în galbenul ăla și în marginile rupte se vede trecerea timpului, ca în ridurile lor.
– grupuri de amici, dintre care preferații mei erau cei care nu s-au văzut de ani întregi, dar care, pe măsură ce îi urmăream, se readaptau la proximitatea celorlalți și își făceau loc. Mini prestațiile lor nebune, de la Men în black la Find Wally, și tot așa prin sute de poziții și permutări și nu m-a lăsat niciodată inima să le spun că inedita lor poziție am mai văzut-o de zeci de ori. Pentru că poziția era aceeași, dar povestea alta și zâmbetele altele, așa că nu conta nici trecutul nici viitorul.
– cuplurile…ah, cuplurile. De la momentul când am văzut poza cu cererea în căsătorie, am știut că e adevărat ce am crezut, că domeniul ăsta e făcut să păstreze amintirile în viață, dar mai ales e făcut ca să te facă să trăiești mai intens clipa. Momentele alea în care un el s-a decis să o sărute la secunda 1 și am știut după fața ei și expresia lui de mândrie cu teamă, că ea nu se aștepta, cele în care vezi poza și îți zici Da, așa sunt ei, adică nebuni și frumoși și ești puțin mândru când le arăți că uite, v-am surprins adevărata față în felul în care vă priviți.
Am văzut atât de multe poze. Dar am trăit atât de multe povești încât am învățat lumea mai bine, mai real și mai neexersat decât aș face-o în orice alt domeniu.
Am învățat că oamenii încă se tem de critici și idei preconcepute, dar că renunță la ele când se simt în siguranță și dacă ajungi la momentul ăla în care te includ în cercul lor de încredere simți ceva inexplicabil.
Am învățat că Mulțumesc face diferența și lacrimile de fericire sunt reale. Că despărțirile sunt grele și că există oameni care nu se cred frumoși destul să pozeze, iar când îi convingi să facă poza, și zâmbesc văzând-o, simți că ai făcut un lucru bun, mai bun decât să dai cuiva un cadou.
Să nu crezi că acum înțelegi, pentru că rândurile astea, versurile și videoclipul sunt doar o mică parte. Așa cum fotografia instant e o mică parte dintr-un tot complex. Dar ai o idee acum despre ce înseamnă ca uneori să alegi să fii un martor tăcut, de încredere și curios, atent la lumea din jur. Experiența te schimbă. De fapt, oricum te schimbă, fie că ești în fața aparatului sau lângă el.
Și ce îmi doresc să nu se schimbe la echipa ce continuă tradiția și la noii prestatori, dar de fapt la toată lumea din domeniul serviciilor, e entuziasmul ăla de la început.
Îl vezi în poza de test (din care eu am un perete întreg) în care zâmbești în loc să pari plictisit.
Dacă îți faci acea prima poză, ce poate fi una fictivă, metaforic vorbind, în minte, înainte de job, și arăți plictisit, apatic sau chiar trist, atunci schimbă direcția. Pentru că nu poți scrie povești cu secunde pe care abia le aștepți trecute și de care nu vrei să îți aduci aminte.
Și acum mult discutatul video, parte din povestea mea.
PS: Susține-mă cu un like pe pagina de facebook. Promit că o să te fac să zâmbești…prin povești.
Dacă vrei să scriu pentru tine, contactează-mă la 0762.638.680 sau catalina@consultant.com
Zi inspirată,
