fbpx
Lucrarea mea de admitere la master la Litere UBB

Pentru ca pe final de an se mai dezgoapă comori sau gunoaie, era inevitabil să nu o fac și anul ăsta. Și am găsit lucrarea de admitere la Facultatea de Litere, Departamentul de literatură comparată, Masteratul interdisciplinar “Istoria imaginilor – Istoria ideilor”.

Fără niciun motiv altul decât că suna interesant, am aplicat alături de alți studenți la acest program și am fost printre cei 15 care au fost și acceptați la buget, singurul candidat care venea din afara Facultății de Litere.

Și dacă se întreabă cineva cum se intră la un program de master, am zis ca postez asta, căci de asta a fost nevoie în scris și prezentat, de stăpânire de sine când comisia întreabă ”dar la teatru te-ai gândit să mergi? sau de ce e relevant?” și o idee care încă nu a murit în mintea mea și posibil într-o zi să devină carte.

Felicitări dacă ajungi la final, sau chiar dacă treci de primul paragraf.

________________________.___________________________________________._________________________________________

 

Câmp de maci înnebuniți de furie 

-lucrare admitere master-

Muzica  e un imaginar somn de om ce trăieşte. Te ajută să te descompui în idilice ploi cu miros de rămânere acasă. Omul modern spune “azi nu, nem, nicht”, nimic nu respiră şi speranţele la un cuvânt bun, din orice colţ domesticit de societate ar veni, belesc răvăşite ochii la nepăsare. Mă îmbrac în mizantropia mea de satin şi mor ca fiinţă care trăieşte în mucegaiul fiert al pereţilor constrângători de azi, deşi azi m-am regăsit în atâtea cuvinte.

Bontempelli, scriitor al modernismului, descrie într-o nuvelă platoul cotidianului meu, aşa cum l-am numit, pentru culorile sale surde şi sălbăticia individuală a oamenilor, câmp de maci. Acolo, personajul nuvelei intră la un moment dat într-un loc public în care se ascultă muzică şi ceea ce îl frapează este că fiecare, cu căştile legate de tonomat, ascultă altceva. Personajul chiar subliniază că inclusiv perechea de îndrăgostiţi, stând mână în mână, nu ascultă aceeaşi muzică. Deci iată că situaţiile acestea – cu muzicile diferite pe care le ascultăm, cu celeritatea, cu înstrăinarea- reprezintă pentru mine mediul perfect de sondare a unei vieţi imaginate şi fals nonconformiste.

Într-un moment în care totul s-a spus şi nu Dumnezeu e mort, ci Cuvântul Nou, căutarea disperată de explicaţii substanţial îmbunătăţite liric, pentru experienţele personale, derivă în muzică şi mai ales în versurile unei muzici atemporale. Muzica e evocatoare de aspecte şi embrioane de imagini care-i conferă întotdeauna o cvasi-spaţialitate. Necesar  sentimentalistă, pentru relaţionare, şi capabilă de un mimetism imaginativ care frizează, pentru ceilalţi, originalul, muzica înlocuieşte povestea MEA cu povestea unui eu liric, dramatic şi perfect conservat în trecut-prezent-viitor.

Procesul se numeşte sinestezie şi face ca stimularea unui analizator să producă efecte senzoriale specifice într-un alt analizator, deşi acesta nu a fost stimulat.

Relaţionarea deloc întâmplătoare a tinerilor, în special, cu anumite versuri muzicale, este una dintre cauzele cele mai evidente de disjuncţie comunicaţională specifică, de exemplu, dimineţilor aglomerate pe autobuz. Îngrămădirea diformă, analgezică şi pentru morfemele radicale, coase printre spaţii înţelesuri  profund dezumanizante.

Dacă tac destul peste forfota lor, aud cine cred ei că sunt. Schimbaţi din clipa în care calcă podeaua, coborând din cer akedian. Căteodată las în geanta căştile prelinse ca extensie a mâinilor mele şi ascult. Sunt atâtea cuvinte pierdute dimineaţa… Nu numai televiziunea seduce. Setea noastră de peripeţii şi de derivate facile se materializează în fiecare călătorie aglomerată, când criza limbajului şi a comunicării devine evidentă, o consecinţă a abstractizării existenţei noastre prin fantezii muzicale, requieme subtile pentru vieţi închipuite sau alienări curajoase.

Aruncate ca să fie primele, gesturile, mai degrabă decât cuvintele, ne definesc interiorizarea. Deşi mamele povestesc de somnul copiilor, niciodată acelaşi, iar taţii tac încruntaţi, supăraţi poate pe soarta autoimpusă de provideri, nimeni nu spune nimic. Realitatea personală este înlocuită cu o irealitate impersonală, în care creşte simbiotic un câmp infinit de iluzionare şi sugestabilitate. Undele împărţite între casca dreaptă şi casca stângă devin polii unei noi conştiinţe care dezmărginează fiinţa de sub limitele curente ale timpului, spaţiului, ego-ului*1.

Ador batranica albă, care şi-a găsit scaunul liber în dimineaţa asta şi are aerul că stă acolo de când lumea. Spune atâtea lucruri fără să spună nimic. Rochia verde, fericită că mai vede soarele, deşi are atâţia ani cusuţi în interiorul materialului, se lasă luminată atât de mult…de atât de multe. Faţa bătrânei mă face să tresar o clipă, de parcă am trăit prin ea un viitor care mie mi-e prezent dar care va trece. Un rid fals, de indignare; dar cine sunt eu să o judec, eu, care mimez conformarea şi ascult lumea prin căşti cu muzică străină? Deşi…de ce câteodată înţeleg şi ritmul? Reformatat pe o părere, pe o trăire, storc din biata melodie interpretări literare negândite de autor, nu doar  sensul clasic al subiectului monolithic; ca la şcoală, când toţi păreau că fac mai mult, gândesc mai mult şi ştiu mai mult. Dimineaţa în autobuz învăţ că fiecare scrie poveşti simple, dar că toţi înţelegem poveşti nescrise. Şi tot ne e frică de consecinţele exteriorizării. Interpretez poveşti nescrise pentru că ceva lipseşte din ce pot eu să spun şi poate privirea ruptă a bunicii spune CUM în locul meu.

Muzica mă ajută să plec în lume, să împrăştii zarva de pe firele de păr. Să sperăm ca în urma împrăştierii acestea îşi vor recăpăta culoarea. Până nu e uitată.
Urmez drum de şine. Cocoţat pe imitaţie de piele, o să experimentez pe viu eşecul călătorului prin actual. Drumul spre ceilalţi nu e o perioadă de auto-analiză. E doar o aşteptare cumva gâtuită cu un gand ciudat. Gândul meu ciudat e: tăcerea gălăgioasă spune ce vreau eu să spună sau are propria voinţă? O să încerc să uit ca am uitat şi să mă prefac iar parte dintr-un adevăr care m-a adus până aici şi care face bişniţă cu fericirea.

Plecările de acasă, incursiunile în cotidianul celorlalţi, adunaţi în acelaşi bol, sunt, aşa cum zic alţii, un pas metaforic spre o altă persoană, care devine tocmai prin absenţa unei fiinţări anterioare. Legăturile cu societatea nu se rup, dar se acoperă cu muşchi şi flori mici de uitare.
În căşti cântă „in front of me”, poate prea tare şi total deplasat pentru un prag de biserică. Închid.  Închid şi telefonul şi trec lemnul putrezit al uşii. Mă loveşte aerul de flori uscate în lumina de lumânări şi tămâia din candele de argint. Întâmplare. La poarta unei biserici, cu treabă, pun căştile în urechi. Cântă „in front of me”. Blasfemie…sau izolare. Lumea tace. Mintea tace. Credinţa tace, ascunsă în mine. Parfumul rămâne. Şi retrăiesc tăcerea din volumul 21 al mp3-ului. Nu în marsupiul lumii trăieşte fiecare dintre noi, ci în porii proprii.

Ce simplu e să calci în apa adunată, să dai la o parte suviţa cazută, să ridici gulerul lăsat, să spui „bună dimineaţa”. Dar indiferent de emoţii şi de trăirea zilei de ieri, muzica ia locul unei interacţiuni reale chiar şi cu propriile gânduri. Amplitudinea trăirilor devine alta când nu e în tine. IÎn tine nu e loc de expansiuni lirice profunde, peste limita de

”Roses are red, Violets are blue,

You don’t see me loving you.”

Exemplul e defăimător pentru multitudinea de maci înnebuniţi de furie care cresc în noi. Doar că în loc să învăţăm Cum să spunem, învăţăm să ascultăm şi să aderăm la stereotipiile magnetice ale unor artişti. Şi eu am plâns după ce s-a dus, şi eu vedeam în el o barca de salvare şi mie mi se pare că visele în care mor sunt, în mod amuzant sau trist, cele mai frumoase vise pe care le-am avut*2. Prelungirea eului în sindrofii muzicale necesită doar sămânţa sentimentului iniţial. Pentru că orice îndrăgostit se poate regăsi melancolic în versurile:

“Your t-shirt lost its smell of you
and the bathroom’s still a mess
Remind me why we decided this was for the best… “ 

şi orice taciturn se simte înţeles când pe muzica cineva impersonal spune:

”Don’t try to fix me, I’m not broken,

Hello I am the lie living

for you so you can hide”

Poate omul contemporan, tânărul şleampăt cu urechi de metal, magneţi şi fire, se îndreaptă spre o anumită amplificare şi pluralizare a personalităţilor sale, a feţelor şi interfeţelor sale. Dar, dacă e aşa, înseamnă că schizomorfismul acuzat de omul modern este chiar direcţia de evoluţie spre care ne îndreaptă societatea în care trăim.
În acest context, este posibil ca imaginaţia să joace rolul de a face să comunice personalităţile distincte din noi inşine. Iar imaginarul să fie chiar instrumentul prin care construim şi experimentăm diferitele noastre identităţi*3.

Până la dimineţile în care antropologilor le e somn şi nu văd modul în care ne departăm, fiecare trăieşte o realitate emoţională antropomorfă, în care singurul miez este o urmă roşie, caldă încă, a unui trecut nepretenţios şi deloc original prin comparaţie. De la acel miez izbesc undele sute de sentimente alimentate mecanic prin relaţia cuvânt-sunet-imaginaţie. Poate pe tine, ca fiinţă, acroşarea unui alt stimul te transformă într-o entitate de o puritate-matură, debordantă-copilăroşenie, tragică-feminitate, amalgam de eu, noi şi ei, intersectaţi prin cuvinte cheie, recunoscute anume şi sparte din tabloul general; dar pentru societate, divizarea entităţii spre interior sărăceşte, sminteşte şi îndoapă relaţiile cu singurătăţi nepercepute până la izolarea finală.

Sunt zile în care ieşirea din scara blocului se termină cu intrarea în scara blocului şi spui mersi pentru răceala pereţilor care miros a var…var ca acasă, unde era alb şi era rece şi intram în casă ca în scara blocului de acum. Şi toate astea le scriu pentru că în urechi cineva recită, de undeva din mine, pe muzica de început*4:

“In my field of paper flowers
     And candy clouds of lullaby
    I lie inside myself for hours”

 

Sunt zile în care mergi prin verde crud şi te muşcă de picior, pentru că şi tu eşti crud. Sunt zile în care totul se depixelizează şi trăieşti doar tu, doar azi şi tot mai sunt direcţii în care ai apuca-o fără să spui nimănui.

Iar, zile în care auzi cum cineva plânge şi cineva râde şi parcă lumea e în echilibru, şi chiar dacă mai încolo mai plânge cineva, poate dincolo mai râde şi poate plânge şi poate râde şi poate tu eşti în echilibru fără să întrebi pe nimeni, tocmai pentru că ştii că cineva şi-ar da cu părerea.

Sunt zile în care nu vrei, nu poţi …şi când treci şoseaua îţi lipseşte…totul şi parcă simţi totul deşi tu eşti un embrion legat de paşi, inevitabil insensibil.

Zile în care nu calci pe melci, pentru că ai muri de vinovăţie şi fiecare viaţă se înghesuie în tine ca o amintire adusă din trecut, dar nu din al tău, al cuiva totuşi. Poate al tău…dacă tot îl auzi în minte şi poate al tău., dacă îl simţi sub piele şi poate al tău, dacă tot ce ai avut vreodată îţi aminteşti imediat ce auzi versurile alea…

Imaginea despre viaţă, despre dimineţi şi întâmplări, este un produs planificat al industriei cuvântului. Nu NOU, doar bine încurcat cu alterităţi sensibile la metamorfoze. Imaginaţia rupe cordonul ombilical, iar autobuzele gestante asistă la separarea individului în sine şi tot mai puţin spre ceilalţi.

 

Bibliografie:

  1. Nicu Liuţă – Imaginarul postmodern sau despre fantasmele veacului nostru, http://www.atheneum.ca/modules/smartsection/item.php?itemid=577
  2.  “I find it kind of funny, I find it kind of sad, but the dreams in witch I’m dying are the best I ever had”, Mad World – Gary Jules
  3.  Corin Braga – De la arhetip la anarhetip, ed.Polirom, 2006.
  4. In zarile cu flori de hartiesi nori dulci ca noaptea-n leaganzac ore-ntregi in sinea mea – Evanescence, Imaginary.

 

Cătălina

Lucrarea mea de admitere la master la Litere UBB
Etichetat pe:                    

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *