Cum ar trebui să se continue propoziția asta?
Tocmai a închis telefonul și-mi spune, puțin amuzat:
-De ce toată lumea îmi urează „În primul rând sănătate?
Nu știu ce să îi spun pe moment. Cred că o traumă rămasă de la Cupa Regelui de ieri, sau pur și simplu teama de răspunsul lui mă face să îmi țin pentru mine întrebările și să ascult.
-Știi, nu prea are sens să spui asta. Că îți doresc în primul rând sănătate. Nu e mai importantă decât restul.
-Dar dacă ești ok, poți face totul.
-Nu. E ca și cum ai avea canapea în casă, dar nu ai frigider. Sau invers. Poți fi odihnit, dar nemâncat, sau plin dar rupt de oboseală. Și atunci realizezi că toate sunt la fel de importante. Eu vreau casa completă, nu doar canapeaua.
Zâmbește încă o dată, ca atunci când știe că a spus ceva la care o să mă gândesc mai mult după ce pleacă. E ca un profesor fericit că elevul stă liniștit, doar are temă de făcut.
Și seara, când revine, după ce am întors problema pe toate părțile, îl întreb.
-Și atunci, eu ce să îți doresc?
Mă privește, privește pe geam și apoi răspunde cu un mic puf amuzat.
-Uite vezi, nu știu.
Și atunci realizez că oricât de bine ai cunoaște pe cineva, îi dorești doar lucruri pe care de fapt tu ți le dorești. Urările noastre sunt oglinzi ale propriilor temeri sau așteptări, experiențe sau cunoștințe. Și dacă stau să mă gândesc, și am stat, nici eu nu știu ce aș vrea să îmi dorească lumea, după La mulți ani, care la rândul ei e o urare despre care aș avea câte ceva de spus.
Iar lui îi șoptesc, cu 5 minute înainte de altă zi:
-Uite, atunci tu pune-ți dorințele și eu o să-ți urez să ai claritatea necesară ca să știi care sunt.
Și râde.
