Ce ne împinge spre un festival? Pentru ce mergi acolo ca să stai în picioare, ca să strigi, ca să ai furnici sub piele? Mâine începe Untold la Cluj. Și mi-am adus aminte de Tiesto la București, de sentimentul de mare de oameni și piele de găină. Știi, eu nu merg la concerte pentru muzică.
Anii 2000, candva, concert Tisto la Sala Polivalenta din București
Asteptarea nu e gata. Daca ar fi o prajitura, multi ar fi fericiti. O dulce amenintare ce nu se termina niciodata. Poate asteptarea asta e sacul mosului…poate….cand sa ma gandesc mai departe un suierat dement aduce pana la mine sensul:
” TI-ES-TO”….numele da ocolul Salii Polivalente si se intoarce ca un raspuns soptit….”se face intrarea”.
Peste opt mii de corpuri, fum de tigara ramas restant si nuante dulci-amare de parfum exagerat aplicat, ma vad transformata intr-o bucata de carne, impinsa alene spre o noua gaura a nasterii.
Usa intrarii e mica, abia se strecoara doua persoane prin ea. Noroc ca nu ii dau drumul mainii. Mi-am propus ca, orice ar fi, sa nu il pierd. In mintea mea, ca sa inzecesc puterile si vointa, imi imaginez ca pierderea lui ar fi ca pierderea drapelului in lupta, un motiv destul de bun pentru seppuku, inceputul unui sfarsit rece si singur.
Dramatic si absurd, dar imaginilea astea m-au facut sa nu il pierd din mana nici chiar cand alte 10 corpuri apasau ostentativ pragul. Barbati de 3 ori cat mine, hotarati, rosii in ochi, au pierdut in fata vointei mele.
In hol…promotii, si un freamat acompaniat de muzica. Dar nu muzica asteptata. Peste un ceas, ma gandesc….peste un ceas. Si realizez ce absurda a fost lupta asta si cum capitularea nu era o lasitate ci un act de inteligenta strategica.
Usile nu mai sunt impresurate, iar sala nu e plina. Deci, era vreme si fara umilinta unei lupte fizice si psihologice.
Ceva de baut, la fel de scump ca o gura din fantana tineretii, griji rasarite ca nucile, in ciorchini, ca sa ne tina ocupati si cam atat, atat pana sa vina si sensul.
Luminile haotice din interior ma deruteaza 2 secunde. Cred ca de fapt acea inchidere a ochilor pentru o secunda e, ca in povestirile fantastice, clipa in care ceva sau cineva te transporta in alt taram. Aici e frumos, norii sunt roz, rosii, cad boxe imense din el, orizontul e un ecran cu imagini ciudate si definirea vietii ca un teatru devine evident adevarata.
Centrul salii, fara scaune, e scena unde, ca orice om, actorii se aseaza pe jos, se imprastie, formeaza grupuri. Nu asa e si in viata? Mai mult stai decat sa traiesti, te izolezi cumva fara voie si te tragi la grupul unde integrarea ti-e cea mai familiara.
Si inca trece timpul, mai incet ca ziua, a invatat meserie…e trecut de 10 si Tiesto nu vine…asa ca transa se autoinduce, viata se scurge pe gat si uitarea…ei bine, uitarea e o conditie necesara.
Esti intr-un taram pagan, dement, un iad prea tentant ca sa mai conteze. Esti aici de buna voie si iti dai somnul pentru ceva mai dulce decat o seara in doi: o noapte intre mii de corpuri, toti drogati de efectul mesianic al unui singur om. Si daca crezi ca e exagerat, incerca sa ramai in toate mintile, fara fiori si fara sentiment, cand toata sala, tot aerul, toata pielea canta odata cu universul….
dar asta mai tarziu….
PS: Dacă îți plac poveștile, versurile și celelalte cuvintele etc. pe care le scriu, susține-mă cu un like pe pagina de facebook. Promit că o să te fac să zâmbești.
Și dacă vrei să îți scriu povestea, contactează-mă la 0762.638.680 sau catalina@consultant.com
Zi inspirată,