Televizorul e pe Pro Tv. E Măruță. Pentru că de la 7 e meci.
Și pe lângă o poveste melodramatică la care nu pot să fiu atentă, aud câteva cuvinte cu accent.
Accentele mă pasionează. Așa că dau focus. Și-mi pare rău. De voi, ăia care uitați limba română.
Pentru că băi fratele meu, și eu mai fac greșeala să zic „Băi fratele meu” și „Haide boss”, sau „Mișto, belea, gen” cu cine știe ce ocazie, sau am accentul ăla specific din Sud, de parcă te înjur, da’ nu-i așa, să mor io :)). Dar să transform Bine în Bene, Bien, Good, sau Ce faci în Che fai, Como estas etc încă n-am făcut.
Și scriind asta, mă gândesc că poate e vina mea, că n-am fost plecată „în afară” și nici n-am întrebat un plecat pe afară dacă limba țării unde lucrezi te obligă cineva s-o înveți, dar așa, traumatic, în lagăre, și așa de traumatic încât uiți că ai plecat cu accent de București și revii cu accent de Milano, dar cumva, așa, specific românesco-italienesc.
Eu refuz să cred că accentul ăla stupid se prinde. Eu încă sper că e o modă dată de la fel de stupidul Hollywood, care pe un român vorbind engleză îl prezintă ca pe un rus începător, când de fapt unii dintre noi vorbim mai bine limba lor decât ei.
Chiar dacă, după mii de pagini în engleză studiate și citite (de voie, de nevoie), și eu uit, pe moment, că definitely se traduce categoric în română și parcă e mai ușor în limba aia, simt că e și asta un fel de fiță și parcă mă simt eu prost după ce zic una. Dar să închei jumătate dintre cuvinte într-un i lung și să pronunț nazal și pe silabe cu accent pe a doua cuvintele celelalte, asta, dacă o voi face vreodată, vă rog să mă băgați într-o cameră, să încuiați ușa și să-mi puneți în boxe, la infinit, ceva de Paler sau de Paraziții.
